Povestea comunei

 SCURT  ISTORIC  AL  COMUNEI  BERCENI

          Istoricul  populării  comunei  Berceni
          În  secolele  al  XVI-lea – al  XVII-lea  se  menţionează  apariţia  unor  sate  mici  pe  teritoriul  comunei  Berceni, exact  într-o  perioadă  considerată  anii  epopeii  româneşti  dominată  de  figura  emblematică  a  lui  Mihai  Viteazul, întemeietorul  târgului  Ploieştilor – „ târgul  meu  iubit” .  Motivul  pentru  care  acest  teritoriu  este  populat  abia  în  epoca  feudală  ar  putea  fi  faptul  că  şesul  era  inundabil  pe  areale  largi, presărate  cu  aluviuni  şi  grinduri, pe  de  o  parte, şi  acoperit  cu  păduri  şi  dumbrăvi, pe  de  altă  parte, aşa  cum   era  evidenţiat  în  1653, în  ciuda  terenului  roditor. Vetrele  satelor  Berceni  şi  Moara  Nouă  au  fost  amplasate  iniţial  mai  aproape  de  râul  Teleajen, însă ulterior  au  fost  strămutate. Celelalte  sate  au  rămas  pe  vetrele  iniţiale. În  următorii  două  sute  de  ani  se  produc  defrişări  antropice  masive, astfel  că, pe  o  hartă  rusă  din  1852  nu  mai  figurează  suprafeţe  vaste  de  pădure. Acum  se  certifică  prin  documente  domneşti  existenţa  celor  trei  mari  sate  componente  ale  comunei  noastre : Berceni, Corlăteşti  şi  Cătunu. Prin  secolul  al  XVIII-lea  se  pare   că  este  întemeiat  şi  satul  Moara  Nouă, pe  atunci  numit  Bălăceanu, a  cărui  populaţie  era  alcătuită  predominant  din  robi. Ultimul  întemeiat  este  satul  sau  cartierul  Dâmbu, apărut  în  intervalul  de  după  primul  război  mondial  şi  înaintea  celui  de-al  doilea  razboi  mondial, mai  exact, în  anul  1939, prin  alocarea  drept  zestre  de  către  părinţi, tinerilor  proaspăt  căsătoriţi  din  Corlăteşti,  a  unor  terenuri  de  casă.
Din  punctul  de  vedere  al  organizării  administrativ – teritoriale, pe  tot  parcursul  evului  mediu, satele  care  existau  pe  teritoriul  de  astăzi  al  comunei  au  făcut  parte  din  judeţul  Prahova, vecin  al  străvechiului  şi  dispărutului  judeţ  Saac  sau  Săcueni. Până  la  1894  satele  erau  organizate  sub  forma  a  două  comune: Berceni  ( formată  doar  din  satele  Berceni  şi  Cătunu)  şi  Corlăteşti ( în  componenţa  acesteia  din  urmă  se  afla, la  vremea  respectivă, şi  satul  Ghighiu)  şi  au  aparţinut, conform  reorganizării  teritoriului,  de  Plasa  Câmpu.
În  1898, pentru  patru  ani, comuna  Berceni  trece  la  Plasa  Cricov, în  timp  ce  comuna  Corlăteşti  trece  la  Plasa  Crivina, iar  Moara  Nouă  făcea  parte  din  comuna  Ploieştiori, plasa  Târguşorul. În  1925, comuna  Berceni  fusese  desfiinţată  şi  inclusă  în  comuna  Corlăteşti, având  o  componenţă  apropiată  de  cea  actuală  ( fără  satul  Dâmbu), pentru  ca, în  1931  să  se  separe  din  nou, de  data  aceasta  satul  Moara  Nouă  devenind  parte  a  comunei  noastre. După  anul  1936   ambele  localităţi  sunt  comune de  sine-stătătoare  până  după  încheierea  celui  de-al  doilea  război  mondial, perioadă  când  începe  să  se  dezvolte  şi  micul  cartier  Dâmbu.
Până  după  război, intră  pentru  o  scurtă  perioadă  de  timp  în  structura  Plasa  Ploieşti. După  încetarea  războiului, sub  influenţa  modelului  sovietic, localităţile  se  transformă  în  raioane, arondate  oraşului  regional  Ploieşti, reşedinţa  regiunii  Prahova,   apoi  între  1952-1958  aparţin  regiunii  Ploieşti.
Se  revine  la  statutul  de  comune  până  la  organizarea  teritorială  din  anul  1968, când  se  produc  schimbări  majore, definitive, care  se  menţin  şi  în  prezent: comuna  Corlăteşti  se  desfiinţează  pentru  totdeauna, satul  Ghighiu  trece  în  componenţa  comunei  vecine – Bărcăneşti, iar  toate  satele  rămase  formează  comuna  actuală – Berceni. Totodată, comuna  devine  comună  suburbană  municipiului  Ploieşti  până  în  anul  1981, când  se  renunţă  la  acest  statut  şi  face  parte, ca  şi  în  perioada  actuală, din  judeţul  Prahova.

             Aşezările  umane  componente  ale  comunei  Berceni
          Localităţile  componente  ale  comunei  Berceni  sunt: Berceni, Cătunu, Corlăteşti, Moara  Nouă  şi  cartierul  Dâmbu.
Natura  a  oferit  din  plin  condiţii  favorabile  de  locuire: apa  râurilor – atât  de  necesară  vieţii, pădurile  care  acopereau  suprafeţe  mari  în  zonă, asigurând  lemnul  pentru  încălzit, pentru  construcţia  locuinţelor  şi  confecţionarea  diferitelor  obiecte  sau  unelte, dar  şi  adăpost  în  vremuri  grele, precum  şi  solurile  mănoase, care  au  venit  să  completeze  aceste  condiţii  optime, sprijinind  cultura  plantelor  şi  creşterea  animalelor.
Pământurile  iniţiale  fuseseră  nişte  curături, câştigate  sau  mai  bine  zis  smulse  cu  toporul  din  marginea  codrilor  Vlăsiei, devenind  astfel  proprietatea  celor  care  le-au  defrişat, fară  obligaţia  de  a  da  dijmă  sau  clacă  vreodată, nici ei, nici  urmaşii  lor. Începuturile  satelor  din  zonă  se  confundă  cu  o  muncă  aprigă  de  defrişare  a  pădurii, fiecare  palmă  de  pământ, de  pe  locul  unei  case  sau  al  unei  grădini  sau  pe  care  înverzeşte  un  ogor, reprezentând  o  sforţare  uriaşă. Aceasta, cu  atât  mai  mult  cu  cât  terenul  se  putea  ara  normal  abia  la  a  treia  sau  la  a  patra  generaţie. La  un  moment  dat, spre  Teleajen, rămăseseră  doar  dumbrăvi, mărăcini  şi  tufişuri  de  păducei.

          Satul  Berceni
Prima  atestare  documentară  a  unei  aşezări  omeneşti  pe  teritoriul  de  azi  al  comunei  Berceni  este  din  anul  1515, când, printre  martorii ( jurătorii)  unui  zapis  de  întărire  a  unor  moşii  figurează  şi  un  locuitor  din  satul  Şoplea, sat  care  la  1542  este  menţionat  ca  facând  comerţ  cu  Braşovul. Ulterior, apar  alte  documente  în  acest  sens, în  anii 1545  şi  1548, conţinând  numele  a  cinci  localnici  participanţi  la  aceste  schimburi.
Vatra  acestui  sat  nu  a  putut  fi  identificată  cu  exactitate  până  în  prezent, însă  se  pre- supune  a  fi  fost  în  apropierea  movilei  cu  acelaşi  nume  de  pe  islazul  comunei, în  nordul  satului  Berceni. Cu  certitudine  se  poate  spune  că  satul  era  prosper  şi  servea  drept  reşedinţă  unor  boieri  relativ  importanţi  ai  vremii: Buică  Postelnicul  şi  Pavel  Postelnicul. Alte  reviste  de  specialitate  şi  lucrări  referitoare  la  prezenţele  Cantacuzinilor  în  Prahova, vorbesc  despre  casele acestora  de  la  Şoplea (M. Bonchiş, 1995).

                    Crucea ridicată pe locul bătăliei de la Şoplea, pe Teleajen                

           Satul  dispare  însă  destul  de  misterios  înaintea  sfârşitului  secolului  al  XVII-lea, la  scurt  timp  după  desfăşurarea  a  două   bătălii  în  imediata  sa  apropiere. Aceste  bătălii  nu  sunt  foarte  cunoscute  în  istorie, neavând  o  importanţă  crucială  după  cum  se  va  vedea.
Prima  bătălie  are  loc  în  timpul  domniei  lui  Matei  Basarab, într-o  perioadă  cunoscută  pentru  dezvoltarea  economică  şi  culturală  a  Tării  Româneşti, tulburată  de  pretenţiile  lui  Vasile  Lupu-domnul  Moldovei  de  a-şi  înscăuna  familia  pe  tronul  valah. Astfel, în  anul  1653, la  Şoplea  are  loc  o  luptă  de  hărţuială  cu  moldovenii, ajutaţi  de  cazaci, în  lunca  Teleajenului, la  care  participă  şi  oşteni  din  partea  locului, alături  de  seimenii  sau  soldaţii  plătiţi  ai  lui  Matei  Basarab. Localnicii  părăsesc  locul  luptei  pentru  a-şi  pune  la  adăpost  familiile  şi  avutul, în  timp  ce  invadatorii  sunt  împinşi  spre  sud, spre  Prahova, până  la  Finta, unde  sunt  învinşi  de  munteni. Aici, seimenilor  li  se  promite  triplarea  lefurilor, însă  bătrânul  voievod  moare  după  un  an, în  plină  agitaţie  a  acestora, care-i  cer  să-şi  respecte  cuvântul.
Urmaşul  la  tron, Constantin  Şerban, este  nevoit  să  facă  faţă  acestei  tulburări, cu  ajutorul  unei  armate  transilvănene  a  domnitorului  Gheorghe  Rakoczi  II, iar  lupta  are  loc  pe  26  iunie  1655, la  Şoplea, unde  seimenii  sunt  înfrânţi  definitiv. În  amintirea  acestei  bătălii, din  ordinul  celor  doi  domnitori  biruitori, s-a  înălţat  o  cruce  uriaşă  de  piatră, frumos  sculptată  şi  inscripţionată  cu  caractere  slavone. Nu  se  ştie  din  ce  motive, doamna  Elena  Kreţulescu  a dat  ordin  să  fie  mutată  în  comuna  Drăgăneşti, unde  se  află  şi  astăzi. Crucea  este  într-o  stare  destul  de  bună, însă  încercarea  proprietarului  terenului  de  a  o  disloca  a  eşuat, iar  crucea  este  înclinată  în  prezent.
Tot  la  Şoplea, voievodul  Mihnea  al  III-lea  a  încercat  să  strângă  o  oaste  puternică  şi, după  modelul  lui  Mihai  Viteazul, să  declanşeze  o  răscoală  antiotomană, însă  planul  său  eşuează. Începând  din  acest  moment, satul  Şoplea  dispare  din  toate  documentele, pentru  totdeauna. Motivele  ar  putea  fi  distrugerea  şi  jefuirea, pustiirea  succesivă, mai  întâi  de  către moldoveni  şi  cazaci, apoi, după  doi  ani, de  către  seimeni, fenomen  care  totuşi, nu  este  singular  în  acest  secol. Este  posibil  ca  locuitorii  rămaşi  să  fi  plecat  în  Berceni  sau  în  alte  sate  vecine. La  fel  de  bine  este  posibil  ca  epidemiile, foametea  sau  fiscalitatea  excesivă  să  fi  determinat  „spargerea”  satului. Nu  trebuie  luată  în  calcul  presupunerea  că  satul  Berceni  ar  putea  fi  întemeiat  de  supravieţuitorii  din  Şoplea, deoarece  există  documente  istorice  despre  ambele  localităţi, în  acelaşi  timp, fapt  care  dovedeşte  că  erau  două  sate  distincte, ambele  pe  malul  drept al  râului  Teleajen. Satul  Berceni  este  atestat  documentar  în  vremea  domniei  lui  Mihnea  Turcitul, la  5  septembrie  1578, în  „Cartea  răposatului  Mihnii  Voevod”, care  glăsuieşte  astfel:

„Dat-am  domnia  mea  această  învăţătură  a  domniei  mele  cinstitului  dregătoriului  domniei  mele  jupan  Miroslav  logofăt, cu  feciorii  lui, câţi  Dumnezeu  îi  va  dărui, ca  să-i  fie  lui  ocină  în  Berceni, în  lunca  Teleajănului, care  să  chiamă  Rofie, den  matca  Teleajănului, până  în  muchea  malului  de  sus  de  cătră  Berceni  şi  den  Pietriş  în  sus, până  în  Piscul  Ciontii, pentru  că  au  cumpărat  boiarul  domniei  mele  ce  scrie  mai  sus  dela  Dragul  şi  dela  Staico  şi  dela  Voica, feciorii  Manii  şi  dela  Stanciul  această  luncă  toată, drept  800  aspri. Şi  au  vândut  aceşti  oameni  de  a  lor  bună  voe […].”

          Miroslav  din  Râfov  este  un  important  boier  de  la  sfârşitul  veacului  al  XVI-lea, mare  logofăt  sub  mai  mulţi  domnitori, dintre  care  pot  fi  enumeraţi: Petru  Cercel-fratele  lui  Mihai  Viteazul, Mihai  Viteazul  însuşi, apoi fiul  său  Mihai-Nicolae  Pătraşcu. Ceilalţi  se  pare  că  sunt  ţărani  liberi  care-şi  vând  ocinile  pe  o  sumă  derizorie, fapt  ce  reflectă  procesul  aservirii  treptate  a  ţăranilor  liberi  şi  a  obştilor  săteşti, proces  accentuat  şi  mai  mult  în  următorul  secol.
Satul  era  foarte  mic  şi  sărac, departe  de  drumurile  comerciale, alcătuit  din  circa  10-20  de  case. Apare  într-o  perioadă  când  pădurile  sunt  puternic  defrişate  în  vederea  obţinerii  de  terenuri  pentru  agricultură  şi  pentru  locuit. Documentele  istorice  afirmă  că, la  1898 , pentru  un  timp  s-a  numit  Moara  din  Cupe, fapt  nedemonstrat  însă. Interesant  este  că  Mihail  Cantacuzino  avea  aici  un  conac  ale  cărui  ruine  se  mai  puteau  vedea  în  1914, însă  era  vizitat  destul  de  rar  datorită  înaltelor  sale  funcţii  politice: mare  stolnic, mare  spătar.
Satul  a  existat  în  locul  menţionat  de  istorie, numit  de  localnici  „valea  Bercenilor”, la  1,5-2  kilometri  sud  de  actuala  locaţie, până  în  secolul  al  XIX-lea. Originea  denumirii  satului  nu  se  cunoaşte  cu  precizie, dar  este  posibil  să  fie  legată  de  o  funcţie  socială  a  stăpânului  sau  conducătorului  aşezării – aceea  de  strângător  de  biruri  sau  preceptor, popular  spus  „birciu”, conform  ipotezelor  ştiinţifice.
În  legătură  cu  denumirea  aşezării, se  păstrează  şi  astăzi  o  legendă  pe  care  locuitorii  au  transmis-o  din  generaţie  în  generaţie. Conform  acesteia, satul  a  fost  întemeiat  de  un  boier  sau  de  un  localnic  de  frunte, numit  Berceanu  sau  Bercu, neatestat  însă  în  zonă  de  niciun  document. Totuşi, cercetările  întreprinse  de  vechii  intelectuali  ai  satului  ar  fi  descoperit  urmaşi  ai  acestuia  în  satul  vecin, Cătunu.
Din  nefericire  peste  sat  se  abate  cumplita  epidemie  de  ciumă  din  1813, din  timpul  domnitorului  fanariot  Caragea, din  care  abia  au  reuşit   să  scape  câteva  familii  care  au  fugit  puţin  mai  la  nord, stabilindu-se  pe  o  vale  numită  „valea  Pietroşelului”, unde, aşa  cum  mărturisesc  urmaşii  acestora, şi-au  făcut  bordeie  în  maluri. Nici  acolo  nu  au  rămas  pentru  mult  timp, căci  la  1831  a  apărut  de  data  aceasta epidemia  de  holeră,  se  pare, iar  cele  şapte – opt  familii  salvate  au  fost  primite  pe  moşia  boierului  Dincă  Creţulescu.
Doctorul  Constantin  Caracaş  descrie  la  1828  condiţiile  de  viaţă  întâlnite  în  partea  sudică  a  judeţului Prahova, informaţii  care  nu  vin  decât  să  întărească  dezastrul  demografic  declanşat  de  succesiunea  celor  două  epidemii: „Partea  câmpeană  a  judeţului  este  pădureană, însă  are  multe  câmpii  întinse  şi  fertile, cu  toate  că  are  ape  multe […]  unele  lacuri  sunt  băltoase  şi  nesănătoase, ceea  ce  fac  ca  locuitorii  să  sufere  de  friguri  intermitente, iar  iarna  de  guturaiuri  şi  peripneumonii  […]  curge  cu  repezeală  râul  Teleajăn  care  când  plouă  mult  inundă  câmpiile  din  prejur…”
Generosul  boier  Creţulescu  le-a  trasat  vatra  actualului  sat  şi  străzile, le-a  dăruit  teren  pentru  locuinţe  chiar  în  faţa  conacului  său, lemn  din  pădurea  sa  pentru  construcţia  caselor, iar  fiul  acestuia, Costache  Creţulescu  le-a  construit  o  biserică  de  lemn. Ulterior, moştenitoarea  familiei, doamna  Elena  Creţulescu, donează  teren  pentru  construirea  bisericii  şi  şcolilor  din  comună, contribuind  totodată  şi  cu  bani  la  ridicarea  acestora. Tot  ea  este  cea  care  unifică  prin  cumpărarea  majorităţii  moşiilor  din  jur, teritoriul  de  astăzi  comunei. Crezul  acestei  binefăcătoare, caracterizată  printr-o  mare  nobleţe, urmaşă  demnă  a  Cantacuzinilor  şi  a  Brâncovenilor, este  înscris  pe  fresca  murală  a   bisericii  din  Berceni  pictată  de  însuşi  Pârvu  Mutu  Zugravul: „Biserica  şi  şcoala  ne  dau  adevărata  lumină”.
Ca  şi  cum  nu  ar  fi  fost  de  ajuns, peste  locuitori  se  mai  abat  şi  armata  eteriştilor  lui  Ipsilanti  în  1821, armata  rusă  în  1833, urmată  de  austrieci  în  1854. Mari  distrugeri  au  provocat  însă  bombardamentele  din  aprilie  1944, din  timpul  celui  de-al  doliea  război  mondial  în  urma  cărora  şi-au  pierdut  viaţa  zeci  de  locuitori  de  toate  vârstele.
De  la  30-40  de  case, satul  sporeşte  la  75-81  de  gospodării  şi  615  locuitori  până  în  anul  1852, pentru  ca  100  de  ani  mai  târziu, în  momentul  colectivizării, să  numere  peste  400  de  gospodării, al  căror  număr  va  creşte  permanent. Satul  Berceni  a  reprezentat  pe  parcursul  epocii  moderne  a  României  nucleul  comunei  Berceni, alcătuită  pe  atunci  din  satele  Cătunu  şi  Moara  Nouă. În  prezent, are  rolul  de  reşedinţă  a  comunei.

 

 Biserica satului Berceni, ctitorie a familiei Cretzulescu

          Satul  Cătunu
Atestarea  sa  documentară  datează  din  timpul  domnitorului  Radu  Şerban, când, printr-un  act  al  voievodului  din  17  mai  1608, se  confirmă  mănăstirii  Mărgineni  moşia  din  Cătunu, donată  de  Buică, postelnicul  de  la  Şoplea.
Alt  document  în  care  este  amintit  numele  moşiei  Cătunu, este  emis  de  Mitropolitul  Ştefan  al  Ţării  Româneşti, la  1732, care  porunceşte  „ megieşilor  şi  altor  înprejureani  dupen  prejurul  moşiei  Cătunu  ot  Sud  Prahova”  să  spună  care  sunt  hotarele  acestei  moşii, aflată  acum  în  proprietatea  marelui  logofăt  Constantin  Văcărescu. Ulterior  şi  acest  sat  a  intrat  în  posesia  fraţilor  Constantinescu  şi  a  familiei  Creţulescu.
Din  punct  de  vedere  geografic, denumirea  de  „cătun”  desemnează  un  sat  foarte  mic, cu  o  populaţie  sub  500  de  locuitori, alcătuit  dintr-un  pâlc  de  case. Deasemenea, cătunele  se  întemeiază  de  regulă, în  jurul  unor  stâne  sau  terenuri  de  păşunat, deci, la  originea  lor, întemeietorii  satului  ar  fi  putut  fi  păstori, crescători  de  animale  mici, îndeosebi  oi. Aceştia  ar  fi  colonizat  teritoriul  satului, venind  din  zona  montană. Constatând  existenţa  acestor  locuri  bune  pentru  păşunat, nu  s-au  mai  reîntors  la  munte, după  obicei,  ci  şi-au  construit  adăposturi bune  pentru  animale  şi  locuinţe, mai  exact  bordeie. Termenul  de  „cătun” este  străvechi, datând  din  perioada  preromană, unde  avea  acelaşi  înţeles: sat. „Cătunean”  se  traducea  prin  „sătean”.
Este  posibil  ca  întemeietorii  satelor  să  se  fi  stabilit  aici  în  vremuri aspre, căci  altfel, ei  nu  ar  fi  ales  nişte  locuri  atât  de  grele, în  păduri, departe  de  drumurile  mari. Este  posibil, dea- semenea,  ca locul  să  fie  ales  în  aşa  fel  încât, fiecare  dintre  ei, în  cazul  în  care  ar  vedea  venind  vreo  primejdie  din  depărtare, să  fie  gata  de  fugă. Cătunenii  se  mândresc  şi  astăzi  cu  faptul  că  ei  au  fost  oameni  liberi, nici  robi, nici  aserviţi, aşa  cum  s-a  întâmplat  în  alte  localităţi.


Casă veche din satul Catunu     

          Satul  Corlăteşti
Se  bănuieşte  că  întemeietorul  aşezării  ar  fi  un  anume  boier  Corlat  din  Bărcăneşti, menţionat  într-un  document  din  4 iulie  1476, probabil  strămoşul  boierilor  Corlăteşti, cei  care  au  stăpânit  satul  până  la  sfârşitul  secolului  al  XIX-lea. Un  alt  Corlat  se  judeca  la  1560  cu  Dragul  din  Bărcăneşti. Dacă  acel  prim  document  ar  fi  fost mai  clar, satul  ar  putea  fi  considerat  cea  mai  veche  aşezare  omenească  de  pe  întinsul  comunei.
Documentul  de  căpătâi  în  care  se  vorbeşte  concret  despre  existenţa  localităţii  este  datat  5  septembrie  1626, în  care  Radu  Comisul  din  Corlăteşti  vesteşte  casătoria  fiicei  sale  Florica  cu  Necula, fiul  boierilor  din  Glogova.
Un  alt  document  din  anul  1667  aminteşte  despre  Ionaşcu  din  Corlăteşti, care  apare  drept   martor  într-un  zapis  de  vânzare  a  unor  vii.
Cel  mai  sigur  este  faptul  că  satul  îşi  datorează  numele  familiei  boierilor  Corlătescu, însă, localnicii  spun  pe  un  ton  glumeţ  că  numele  satului  provine  şi  de  la  existenţa  în  spatele  caselor  a  unor  bucatării  de  vară, în  aer  liber, adăpostite  de  nişte  „aplecători”  amenajate  în  calcan, denumite  popular  „corlate”. Deasemenea, în  zonele  de  şes, unde  poposeau  păstorii  cu  turmele  de  oi, se  improvizau  adăposturi  aplecate,  sprijinite  pe  pari  numite  „corlate”, aşa  cum  dealtfel  în  Bărăgan, păşunilor  împrejmuite  li  se  spune  tot  „corlate”.
Alte  surse  din  rândul  bătrânilor  satului  adeveresc  faptul  că  boierul  şi- ar  fi  luat  numele  de  Corlătescu  de  la  obiceiul  locului. Sătenii  acelor  vremuri  îşi  împrejmuiau  curţile  cu  garduri  construite  din  scânduri  nefinisate, cioplite  rudimentar, care  purtau  numele  de  „corlate”.
La  sfârşitul  secolului  al  XVIII-lea, în  Corlăteşti  este  zidită  biserica  ce  şi  astăzi  serveşte  drept  lăcaş  de  cult  pentru  locuitorii  satului, de  către  ginerele  boierului  Iordache  Corlătescu, logofătul  Eustaţie  Bălăşoiu, cu  hramul  Sfântul  Eustaţie  Plachida, sfinţită  la  28  mai  1792. Biserica  a  fost  declarată  monument  istoric  şi  figurează  pe  lista  Ministerului  Cultelor.
În  aprilie  1851, urmaşii  boierului  Corlătescu, boieri  de  rang  mijlociu,  vând  familiei  Creţulescu  moşia  şi  satul  Corlăteşti, apoi  părăsesc  satul  în  scurt  timp. În  zonă  mai  deţin  pă- mânturi  şi  alţi  boieri, anume  fraţii  Constantinescu. În  acea  perioadă  satul  era  format  din  cătunele  Ghighiu, Mărăcinii  Lungi şi Vlădiceasca,   care  ulterior  s-au  contopit.


Casă veche din satul Corlăteşti ,în prezent  demolată


Altă  casă veche din Corlăteşti

          De  la  32  de  gospodării, numărul  creşte  la  62, apoi  scade  la  38  de  gospodării  şi  410  locuitori  în  1852, pentru  ca  astăzi  să  numere  peste  900  de  gospodării. Satul  este  afectat  deasemenea  de  jafurile  eteriştilor  şi  mai  ales  ale  ruşilor, apoi  de  rechiziţiile  austriecilor. Mai  târziu, în  cel  de-al  doilea  război  mondial  este  bombardat  de  americani, mulţi  oameni  şi-au  pierdut  şi  aici  vieţile, apoi  a  fost  terorizat  de  soldaţii  ruşi  aliaţi, care  umblau  din  casă  în  casă  înarmaţi  şi  în  stare  de  ebrietate, jefuindu-i  pe  săteni  de  diferite  bunuri  sau de  hrană, ameninţându-i  cu  arma  şi  omorându-le  animalele.
A  funcţionat  ca  şi  comună  de  sine-stătătoare  până  în  anul  1968, apoi  a  intrat  în  componenţa  comunei  Berceni.

Monumentul ostaşilor căzuţi în August 1944 pentru apărarea Ploieştiului

          Satul Moara  Nouă
Satul  a  fost  întemeiat  undeva  prin  secolul  al  XVIII-lea, pe  moşia  celebrei  familii  boie- reşti  Bălăceanu, de  origine  de  prin  părţile  Teleormanului,  care  a  stăpânit  în  trecut  pământuri  întinse  până  la  Scăieni, unde  îşi  aveau  reşedinţa. Iniţial, satul  a  purtat  numele  întemeietorului  său – Bălăceanu, care  l-a  aşezat  pe  malul  drept  al  Teleajenului, aproape  de  apă. Din  cauza  deselor  inundaţii  ale  acestuia, în  1688  s-a  retras  mai  la  vest  pe  un  teren  mai  ridicat  şi  astfel  s-a  format  vatra  actualului  sat. Satul  a  avut  de  la  bun  început  în  componenţă  un  sălaş  de  ţigani  robi  care-i  munceau  moşia. În  prezent, locuitorii  acestui  sat  nu  mai  păstrează  portul  tradiţional  specific  etniei, nici  nu-i  mai  vorbesc  limba, iar  la  recensăminte, în  ciuda  evidenţelor, se  declară  români.
Interesant  este  faptul  că  această  familie  a  Bălăcenilor  ţinea  şi  o  condică, în  care  existau  însemnări  importante  referitoare  la  graniţele  moşiei, ceea  ce  indică  faptul  că  erau  direct  interesaţi  de  păstrarea  corectitudinii  hotarelor  fată  de  vecini, consemnând  orice  tulburare  sau  schimbare  petrecută.
Nu  se  cunoaşte  exact  în  ce  împrejurări  satul  şi-a  schimbat  denumirea  în  Moara  Nouă, dar  locuitorii  spun  că  strămoşii  lor  au  construit  în  satul  strămutat  o  nouă  moară. Singurul  document  de  natură  epigrafică  care  legitimează  vechimea  acestei  aşezări  este  o  cruce  de  piatră, cel  mai  probabil, o  piatră  de  hotar, aflată  în  prezent  în  cimitirul  de  la  marginea  satului, care  datează  din  1811.
În  1852, boierul  Ioan  Bălăceanu  vinde  lui  Costache  Creţulescu „ moşia  din  judeţul  Pra- hova  care  se  chema  Moara  Niculii (  includea  probabil  şi  Moara  Nouă)  cu  moara  şi  până  după  apa  Dâmbu”, sporind  astfel  proprietăţile  acestei  familii.

           Cartierul  Dâmbu
În  ceea  ce  priveşte  naşterea  celui  mai  mic  şi  mai  tânăr  sat  din  componenţa  comunei, nu  există  o  dată  certă, ci  doar  un  interval  de  timp  în  care  spaţiul  ocupat  altădată  numai  de  culturile  agricole  ale  sătenilor  din  Corlăteşti  se  transformă  treptat  într-un  cartier  cât  un  sătuc. Ca  referinţă  poate  fi  luat  anul  1929, când  este  menţionat  pentru  prima  oară  în  acte  administrative.
Satul  a  luat  naştere  în  perioada  interbelică, prin  fenomenul  de  roire  a  familiilor  tinere, proaspăt  căsătorite, originare  din  Corlăteşti, cărora  părinţii  le-au  dat  ca  zestre, conform  tradiţiei, terenuri  gata  parcelate  de  primăria  de  atunci,  pentru  locuri  de  casă. Astfel, în  anul  1930  în  Dâmbu  locuiau  peste  200  de  persoane. Ulterior, după  încetarea  celui  de-al  doilea  război  mon- dial, din  ce  în  ce  mai  mulţi  locuitori  îşi  construiesc  locuinţe, apoi  restul  parcelelor  sunt  vândute  treptat, în  anii ’60,  când  regimul  comunist  condus  de  Nicolae  Ceauşescu  interzice  cetăţenilor  deţinerea  mai  multor  proprietăţi. Astfel, pe  măsură  ce  se  dezvoltă  industria  în  Ploieşti  şi  creşte  cererea  de  forţă  de  muncă, numeroşi  salariaţi  din  comunele  Ciorani, Drăgăneşti  sau  din  sate  ca  Răduleşti, Hătcărău, Zănoaga  au  cumpărat  aceste  loturi  de  teren, pentru  o  navetă  mai  lesnicioasă  spre  locurile  de  muncă.
Denumirea  de  cartier  se  datorează  faptului  că  a  fost  considerat  tot  timpul  o  anexă  a  Corlăteştiului, era  foarte  mic  atât  ca  populaţie  cât  şi  ca  întindere  şi  nu  avea  nici  şcoală, dis- pensar  sau  biserică  proprie, iar  numele  provine  de  la  situarea  sa  în  apropierea  malului  stâng  al  Dâmbului.
A suferit  enorm  datorită  raidurilor  aviaţiei  americane  din  timpul  războiului, când  nu- meroase  case  au  fost  spulberate, au  fost  secerate  vieţi  omeneşti  nevinovate, familii  distruse. Chiar  şi  astăzi, după  atâta  vreme, mai  pot  fi  observate  urmele  gropilor  de  bombe  prin  curţile  localnicilor  sau  pe  malul  pârâului  Dâmbu, alături  de  ruinele  unor  cazemate  germane.
După  anul  1990, are  loc  o  nouă  mutaţie  în  înfăţişarea  cartierului  şi  anume  crearea  de  noi  locuri  de  case  prin  concesionarea  unor  suprafeţe  mai  mici  de  teren  agricol  din  extravilan  în  intravilan, suprafeţe  care  despărţeau  satul  Corlăteşti  de  cartierul  Dâmbu, cu  o  suprafaţă  totală  de  3,8  ha. În  prezent  sunt  ocupate  cu  construcţii  noi, moderne, aparţinând  aproape  toate  unor  familii  tinere  din  Corlăteşti. Astfel, se  remarcă  tendinţa  de  unificare  treptată  a  satului  cu  cartierul.