Povestea comunei
SCURT ISTORIC AL COMUNEI BERCENI
Istoricul populării comunei Berceni
În secolele al XVI-lea – al XVII-lea se menţionează apariţia unor sate mici pe teritoriul comunei Berceni, exact într-o perioadă considerată anii epopeii româneşti, dominată de figura emblematică a lui Mihai Viteazul, întemeietorul târgului Ploieştilor – „târgul meu iubit” . Motivul pentru care acest teritoriu este populat abia în epoca feudală ar putea fi faptul că şesul era inundabil pe areale largi, presărate cu aluviuni şi grinduri, pe de o parte, şi acoperit cu păduri şi dumbrăvi, pe de altă parte, aşa cum era evidenţiat în 1653, în ciuda terenului roditor. Vetrele satelor Berceni şi Moara Nouă au fost amplasate iniţial mai aproape de râul Teleajen, însă ulterior au fost strămutate. Celelalte sate au rămas pe vetrele iniţiale. În următorii două sute de ani se produc defrişări antropice masive, astfel că pe o hartă rusă din 1852 nu mai figurează suprafeţe vaste de pădure. Acum se certifică prin documente domneşti existenţa celor trei mari sate componente ale comunei noastre : Berceni, Corlăteşti şi Cătunu. Prin secolul al XVIII-lea se pare că este întemeiat şi satul Moara Nouă, pe atunci numit Bălăceanu, a cărui populaţie era alcătuită predominant din robi. Ultimul întemeiat este satul sau cartierul Dâmbu, apărut în intervalul de după primul război mondial şi înaintea celui de-al doilea război mondial, mai exact în anul 1939, prin alocarea drept zestre de către părinţi a unor terenuri de casă tinerilor proaspăt căsătoriţi din Corlăteşti.
Din punctul de vedere al organizării administrativ – teritoriale, pe tot parcursul evului mediu, satele care existau pe teritoriul de astăzi al comunei au făcut parte din judeţul Prahova, vecin al străvechiului şi dispărutului judeţ Saac sau Săcueni. Până la 1894 satele erau organizate sub forma a două comune: Berceni ( formată doar din satele Berceni şi Cătunu) şi Corlăteşti ( în componenţa acesteia din urmă se afla, la vremea respectivă, şi satul Ghighiu) şi au aparţinut, conform reorganizării teritoriului, de Plasa Câmpu.
În 1898, pentru patru ani, comuna Berceni trece la Plasa Cricov, în timp ce comuna Corlăteşti trece la Plasa Crivina, iar Moara Nouă făcea parte din comuna Ploieştiori, plasa Târguşorul. În 1925, comuna Berceni fusese desfiinţată şi inclusă în comuna Corlăteşti, având o componenţă apropiată de cea actuală (fără satul Dâmbu), pentru ca în 1931 să se separe din nou, de data aceasta satul Moara Nouă devenind parte a comunei noastre. După anul 1936 ambele localităţi sunt comune de sine-stătătoare până după încheierea celui de-al doilea război mondial, perioadă când începe să se dezvolte şi micul cartier Dâmbu.
Până după război, intră pentru o scurtă perioadă de timp în structura Plasa Ploieşti. După încetarea războiului, sub influenţa modelului sovietic, localităţile se transformă în raioane, arondate oraşului regional Ploieşti, reşedinţa regiunii Prahova, apoi între 1952-1958 aparţin regiunii Ploieşti.
Se revine la statutul de comune până la organizarea teritorială din anul 1968, când se produc schimbări majore, definitive, care se menţin şi în prezent: comuna Corlăteşti se desfiinţează pentru totdeauna, satul Ghighiu trece în componenţa comunei vecine – Bărcăneşti, iar toate satele rămase formează comuna actuală – Berceni. Totodată, comuna devine comună suburbană municipiului Ploieşti până în anul 1981, când se renunţă la acest statut şi face parte, ca şi în perioada actuală, din judeţul Prahova.
Aşezările umane componente ale comunei Berceni
Localităţile componente ale comunei Berceni sunt: Berceni, Cătunu, Corlăteşti, Moara Nouă şi cartierul Dâmbu.
Natura a oferit din plin condiţii favorabile de locuire: apa râurilor – atât de necesară vieţii, pădurile care acopereau suprafeţe mari în zonă, asigurând lemnul pentru încălzit, pentru construcţia locuinţelor şi confecţionarea diferitelor obiecte sau unelte, dar şi adăpost în vremuri grele, precum şi solurile mănoase, care au venit să completeze aceste condiţii optime, sprijinind cultura plantelor şi creşterea animalelor.
Pământurile iniţiale fuseseră nişte curături, câştigate sau mai bine zis smulse cu toporul din marginea codrilor Vlăsiei, devenind astfel proprietatea celor care le-au defrişat, fără obligaţia de a da dijmă sau clacă vreodată, nici ei, nici urmaşii lor. Începuturile satelor din zonă se confundă cu o muncă aprigă de defrişare a pădurii, fiecare palmă de pământ, de pe locul unei case sau al unei grădini sau pe care înverzeşte un ogor, reprezentând o sforţare uriaşă. Aceasta, cu atât mai mult cu cât terenul se putea ara normal abia la a treia sau la a patra generaţie. La un moment dat, spre Teleajen, rămăseseră doar dumbrăvi, mărăcini şi tufişuri de păducei.
Satul Berceni
Prima atestare documentară a unei aşezări omeneşti pe teritoriul de azi al comunei Berceni este din anul 1515, când, printre martorii (jurătorii) unui zapis de întărire a unor moşii figurează şi un locuitor din satul Şoplea, sat care la 1542 este menţionat ca făcând comerţ cu Braşovul. Ulterior, apar alte documente în acest sens, în anii 1545 şi 1548, conţinând numele a cinci localnici participanţi la aceste schimburi.
Vatra acestui sat nu a putut fi identificată cu exactitate până în prezent, însă se presupune a fi fost în apropierea movilei cu acelaşi nume de pe islazul comunei, în nordul satului Berceni. Cu certitudine se poate spune că satul era prosper şi servea drept reşedinţă unor boieri relativ importanţi ai vremii: Buică Postelnicul şi Pavel Postelnicul. Alte reviste de specialitate şi lucrări referitoare la prezenţele Cantacuzinilor în Prahova vorbesc despre casele acestora de la Şoplea (M. Bonchiş, 1995).
Crucea ridicată pe locul bătăliei de la Şoplea, pe Teleajen
Satul dispare însă destul de misterios înaintea sfârşitului secolului al XVII-lea, la scurt timp după desfăşurarea a două bătălii în imediata sa apropiere. Aceste bătălii nu sunt foarte cunoscute în istorie, neavând o importanţă crucială după cum se va vedea.
Prima bătălie are loc în timpul domniei lui Matei Basarab, într-o perioadă cunoscută pentru dezvoltarea economică şi culturală a Tării Româneşti, tulburată de pretenţiile lui Vasile Lupu – domnul Moldovei – de a-şi înscăuna familia pe tronul valah. Astfel, în anul 1653, la Şoplea are loc o luptă de hărţuială cu moldovenii, ajutaţi de cazaci, în lunca Teleajenului, la care participă şi oşteni din partea locului, alături de seimenii sau soldaţii plătiţi ai lui Matei Basarab. Localnicii părăsesc locul luptei pentru a-şi pune la adăpost familiile şi avutul, în timp ce invadatorii sunt împinşi spre sud, spre Prahova, până la Finta, unde sunt învinşi de munteni. Aici, seimenilor li se promite triplarea lefurilor, însă bătrânul voievod moare după un an, în plină agitaţie a acestora, care-i cer să-şi respecte cuvântul.
Urmaşul la tron, Constantin Şerban, este nevoit să facă faţă acestei tulburări, cu ajutorul unei armate transilvănene a domnitorului Gheorghe Rakoczi II, iar lupta are loc pe 26 iunie 1655, la Şoplea, unde seimenii sunt înfrânţi definitiv. În amintirea acestei bătălii, din ordinul celor doi domnitori biruitori, s-a înălţat o cruce uriaşă de piatră, frumos sculptată şi inscripţionată cu caractere slavone. Nu se ştie din ce motive, doamna Elena Kreţulescu a dat ordin să fie mutată în comuna Drăgăneşti, unde se află şi astăzi. Crucea este într-o stare destul de bună, însă încercarea proprietarului terenului de a o disloca a eşuat, iar crucea este înclinată în prezent.
Tot la Şoplea, voievodul Mihnea al III-lea a încercat să strângă o oaste puternică şi, după modelul lui Mihai Viteazul, să declanşeze o răscoală antiotomană, însă planul său eşuează. Începând din acest moment, satul Şoplea dispare din toate documentele, pentru totdeauna. Motivele ar putea fi distrugerea şi jefuirea, pustiirea succesivă, mai întâi de către moldoveni şi cazaci, apoi, după doi ani, de către seimeni, fenomen care totuşi nu este singular în acest secol. Este posibil ca locuitorii rămaşi să fi plecat în Berceni sau în alte sate vecine. La fel de bine este posibil ca epidemiile, foametea sau fiscalitatea excesivă să fi determinat „spargerea” satului. Nu trebuie luată în calcul presupunerea că satul Berceni ar putea fi întemeiat de supravieţuitorii din Şoplea, deoarece există documente istorice despre ambele localităţi, în acelaşi timp, fapt care dovedeşte că erau două sate distincte, ambele pe malul drept al râului Teleajen. Satul Berceni este atestat documentar în vremea domniei lui Mihnea Turcitul, la 5 septembrie 1578, în „Cartea răposatului Mihnii Voevod”, care glăsuieşte astfel:
„Dat-am domnia mea această învăţătură a domniei mele cinstitului dregătoriului domniei mele jupân Miroslav logofăt, cu feciorii lui, câţi Dumnezeu îi va dărui, ca să-i fie lui ocină în Berceni, în lunca Teleajănului, care să chiamă Rofie, den matca Teleajănului, până în muchea malului de sus de cătră Berceni şi den Pietriş în sus, până în Piscul Ciontii, pentru că au cumpărat boiarul domniei mele ce scrie mai sus dela Dragul şi dela Staico şi dela Voica, feciorii Manii şi dela Stanciul această luncă toată, drept 800 aspri. Şi au vândut aceşti oameni de a lor bună voe […].”
Miroslav din Râfov este un important boier de la sfârşitul veacului al XVI-lea, mare logofăt sub mai mulţi domnitori, dintre care pot fi enumeraţi: Petru Cercel – fratele lui Mihai Viteazul, Mihai Viteazul însuşi, apoi fiul său Mihai-Nicolae Pătraşcu. Ceilalţi se pare că sunt ţărani liberi care-şi vând ocinile pe o sumă derizorie, fapt ce reflectă procesul aservirii treptate a ţăranilor liberi şi a obştilor săteşti, proces accentuat şi mai mult în următorul secol.
Satul era foarte mic şi sărac, departe de drumurile comerciale, alcătuit din circa 10-20 de case. Apare într-o perioadă când pădurile sunt puternic defrişate în vederea obţinerii de terenuri pentru agricultură şi pentru locuit. Documentele istorice afirmă că, la 1898, pentru un timp s-a numit Moara din Cupe, fapt nedemonstrat însă. Interesant este că Mihail Cantacuzino avea aici un conac ale cărui ruine se mai puteau vedea în 1914, însă era vizitat destul de rar datorită înaltelor sale funcţii politice: mare stolnic, mare spătar.
Satul a existat în locul menţionat de istorie, numit de localnici „valea Bercenilor”, la 1,5-2 kilometri sud de actuala locaţie, până în secolul al XIX-lea. Originea denumirii satului nu se cunoaşte cu precizie, dar este posibil să fie legată de o funcţie socială a stăpânului sau conducătorului aşezării – aceea de strângător de biruri sau preceptor, popular spus „birciu”, conform ipotezelor ştiinţifice.
În legătură cu denumirea aşezării, se păstrează şi astăzi o legendă pe care locuitorii au transmis-o din generaţie în generaţie. Conform acesteia, satul a fost întemeiat de un boier sau de un localnic de frunte, numit Berceanu sau Bercu, neatestat însă în zonă de niciun document. Totuşi, cercetările întreprinse de vechii intelectuali ai satului ar fi descoperit urmaşi ai acestuia în satul vecin, Cătunu.
Din nefericire peste sat se abate cumplita epidemie de ciumă din 1813, din timpul domnitorului fanariot Caragea, din care abia au reuşit să scape câteva familii care au fugit puţin mai la nord, stabilindu-se pe o vale numită „valea Pietroşelului”, unde, aşa cum mărturisesc urmaşii acestora, şi-au făcut bordeie în maluri. Nici acolo nu au rămas pentru mult timp, căci la 1831 a apărut de data aceasta epidemia de holeră, se pare, iar cele şapte – opt familii salvate au fost primite pe moşia boierului Dincă Creţulescu.
Doctorul Constantin Caracaş descrie la 1828 condiţiile de viaţă întâlnite în partea sudică a judeţului Prahova, informaţii care nu vin decât să întărească dezastrul demografic declanşat de succesiunea celor două epidemii: „Partea câmpeană a judeţului este pădureană, însă are multe câmpii întinse şi fertile, cu toate că are ape multe […] unele lacuri sunt băltoase şi nesănătoase, ceea ce fac ca locuitorii să sufere de friguri intermitente, iar iarna de guturaiuri şi peripneumonii […] curge cu repezeală râul Teleajăn care când plouă mult inundă câmpiile din prejur…”
Generosul boier Creţulescu le-a trasat vatra actualului sat şi străzile, le-a dăruit teren pentru locuinţe chiar în faţa conacului său, lemn din pădurea sa pentru construcţia caselor, iar fiul acestuia, Costache Creţulescu le-a construit o biserică de lemn. Ulterior, moştenitoarea familiei, doamna Elena Creţulescu, donează teren pentru construirea bisericii şi şcolilor din comună, contribuind totodată şi cu bani la ridicarea acestora. Tot ea este cea care unifică, prin cumpărarea majorităţii moşiilor din jur, teritoriul de astăzi comunei. Crezul acestei binefăcătoare, caracterizată printr-o mare nobleţe, urmaşă demnă a Cantacuzinilor şi a Brâncovenilor, este înscris pe fresca murală a bisericii din Berceni pictată de însuşi Pârvu Mutu Zugravul: „Biserica şi şcoala ne dau adevărata lumină”.
Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, peste locuitori se mai abat şi armata eteriştilor lui Ipsilanti în 1821, armata rusă în 1833, urmată de austrieci în 1854. Mari distrugeri au provocat însă bombardamentele din aprilie 1944, din timpul celui de-al doilea război mondial în urma cărora şi-au pierdut viaţa zeci de locuitori de toate vârstele.
De la 30-40 de case, satul sporeşte la 75-81 de gospodării şi 615 locuitori până în anul 1852, pentru ca 100 de ani mai târziu, în momentul colectivizării, să numere peste 400 de gospodării, al căror număr va creşte permanent. Satul Berceni a reprezentat pe parcursul epocii moderne a României nucleul comunei Berceni, alcătuită pe atunci din satele Cătunu şi Moara Nouă. În prezent, are rolul de reşedinţă a comunei.
Biserica satului Berceni, ctitorie a familiei Cretzulescu
Satul Cătunu
Atestarea sa documentară datează din timpul domnitorului Radu Şerban, când, printr-un act al voievodului din 17 mai 1608, se confirmă mănăstirii Mărgineni moşia din Cătunu, donată de Buică, postelnicul de la Şoplea.
Alt document în care este amintit numele moşiei Cătunu este emis de Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti, la 1732, care porunceşte „megieşilor şi altor înprejureani dupen prejurul moşiei Cătunu ot Sud Prahova” să spună care sunt hotarele acestei moşii, aflată acum în proprietatea marelui logofăt Constantin Văcărescu. Ulterior şi acest sat a intrat în posesia fraţilor Constantinescu şi a familiei Creţulescu.
Din punct de vedere geografic, denumirea de „cătun” desemnează un sat foarte mic, cu o populaţie sub 500 de locuitori, alcătuit dintr-un pâlc de case. Deasemenea, cătunele se întemeiază de regulă în jurul unor stâne sau terenuri de păşunat, deci, la originea lor, întemeietorii satului ar fi putut fi păstori, crescători de animale mici, îndeosebi oi. Aceştia ar fi colonizat teritoriul satului, venind din zona montană. Constatând existenţa acestor locuri bune pentru păşunat, nu s-au mai întors la munte, după obicei, ci şi-au construit adăposturi bune pentru animale şi locuinţe, mai exact bordeie. Termenul de „cătun” este străvechi, datând din perioada preromană, unde avea acelaşi înţeles: sat. „Cătunean” se traducea prin „sătean”.
Este posibil ca întemeietorii satelor să se fi stabilit aici în vremuri aspre, căci altfel ei nu ar fi ales nişte locuri atât de grele, în păduri, departe de drumurile mari. Este posibil, de asemenea, ca locul să fie ales în aşa fel încât fiecare dintre ei, în cazul în care ar vedea venind vreo primejdie din depărtare, să fie gata de fugă. Cătunenii se mândresc şi astăzi cu faptul că ei au fost oameni liberi, nici robi, nici aserviţi, aşa cum s-a întâmplat în alte localităţi.
Casă veche din satul Catunu
Satul Corlăteşti
Se bănuieşte că întemeietorul aşezării ar fi un anume boier Corlat din Bărcăneşti, menţionat într-un document din 4 iulie 1476, probabil strămoşul boierilor Corlăteşti, cei care au stăpânit satul până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Un alt Corlat se judeca la 1560 cu Dragul din Bărcăneşti. Dacă acel prim document ar fi fost mai clar, satul ar putea fi considerat cea mai veche aşezare omenească de pe întinsul comunei.
Documentul de căpătâi în care se vorbeşte concret despre existenţa localităţii este datat 5 septembrie 1626, în care Radu Comisul din Corlăteşti vesteşte casătoria fiicei sale Florica cu Necula, fiul boierilor din Glogova.
Un alt document din anul 1667 aminteşte despre Ionaşcu din Corlăteşti, care apare drept martor într-un zapis de vânzare a unor vii.
Cel mai sigur este faptul că satul îşi datorează numele familiei boierilor Corlătescu, însă localnicii spun pe un ton glumeţ că numele satului provine şi de la existenţa în spatele caselor a unor bucatării de vară, în aer liber, adăpostite de nişte „aplecători” amenajate în calcan, denumite popular „corlate”. Deasemenea, în zonele de şes, unde poposeau păstorii cu turmele de oi, se improvizau adăposturi aplecate, sprijinite pe pari numite „corlate”, aşa cum dealtfel în Bărăgan, păşunilor împrejmuite li se spune tot „corlate”.
Alte surse din rândul bătrânilor satului adeveresc faptul că boierul şi- ar fi luat numele de Corlătescu de la obiceiul locului. Sătenii acelor vremuri îşi împrejmuiau curţile cu garduri construite din scânduri nefinisate, cioplite rudimentar, care purtau numele de „corlate”.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Corlăteşti este zidită biserica ce şi astăzi serveşte drept lăcaş de cult pentru locuitorii satului, de către ginerele boierului Iordache Corlătescu, logofătul Eustaţie Bălăşoiu, cu hramul Sfântul Eustaţie Plachida, sfinţită la 28 mai 1792. Biserica a fost declarată monument istoric şi figurează pe lista Ministerului Cultelor.
În aprilie 1851, urmaşii boierului Corlătescu, boieri de rang mijlociu, vând familiei Creţulescu moşia şi satul Corlăteşti, apoi părăsesc satul în scurt timp. În zonă mai deţin pământuri şi alţi boieri, anume fraţii Constantinescu. În acea perioadă satul era format din cătunele Ghighiu, Mărăcinii Lungi şi Vlădiceasca, care ulterior s-au contopit.
Casă veche din satul Corlăteşti, în prezent demolată
Altă casă veche din Corlăteşti
De la 32 de gospodării, numărul creşte la 62, apoi scade la 38 de gospodării şi 410 locuitori în 1852, pentru ca astăzi să numere peste 900 de gospodării. Satul este afectat de asemenea de jafurile eteriştilor şi mai ales ale ruşilor, apoi de rechiziţiile austriecilor. Mai târziu, în cel de-al doilea război mondial, este bombardat de americani, mulţi oameni şi-au pierdut şi aici vieţile, apoi a fost terorizat de soldaţii ruşi aliaţi, care umblau din casă în casă înarmaţi şi în stare de ebrietate, jefuindu-i pe săteni de diferite bunuri sau de hrană, ameninţându-i cu arma şi omorându-le animalele.
A funcţionat ca şi comună de sine-stătătoare până în anul 1968, apoi a intrat în componenţa comunei Berceni.
Monumentul ostaşilor căzuţi în August 1944 pentru apărarea Ploieştiului
Satul Moara Nouă
Satul a fost întemeiat undeva prin secolul al XVIII-lea, pe moşia celebrei familii boiereşti Bălăceanu, de origine de prin părţile Teleormanului, care a stăpânit în trecut pământuri întinse până la Scăieni, unde îşi aveau reşedinţa. Iniţial, satul a purtat numele întemeietorului său – Bălăceanu, care l-a aşezat pe malul drept al Teleajenului, aproape de apă. Din cauza deselor inundaţii ale acestuia, în 1688 s-a retras mai la vest pe un teren mai ridicat şi astfel s-a format vatra actualului sat. Satul a avut de la bun început în componenţă un sălaş de ţigani robi care-i munceau moşia.
Interesant este faptul că această familie a Bălăcenilor ţinea şi o condică, în care existau însemnări importante referitoare la graniţele moşiei, ceea ce indică faptul că erau direct interesaţi de păstrarea corectitudinii hotarelor faţă de vecini, consemnând orice tulburare sau schimbare petrecută.
Nu se cunoaşte exact în ce împrejurări satul şi-a schimbat denumirea în Moara Nouă, dar locuitorii spun că strămoşii lor au construit în satul strămutat o nouă moară. Singurul document de natură epigrafică ce legitimează vechimea acestei aşezări este o cruce de piatră, cel mai probabil, o piatră de hotar, aflată în prezent în cimitirul de la marginea satului, care datează din 1811.
În 1852, boierul Ioan Bălăceanu vinde lui Costache Creţulescu „ moşia din judeţul Prahova care se chema Moara Niculii (includea probabil şi Moara Nouă) cu moara şi până după apa Dâmbu”, sporind astfel proprietăţile acestei familii.
Cartierul Dâmbu
În ceea ce priveşte naşterea celui mai mic şi mai tânăr sat din componenţa comunei, nu există o dată certă, ci doar un interval de timp în care spaţiul ocupat altădată numai de culturile agricole ale sătenilor din Corlăteşti se transformă treptat într-un cartier cât un sătuc. Ca referinţă poate fi luat anul 1929, când este menţionat pentru prima oară în acte administrative.
Satul a luat naştere în perioada interbelică, prin fenomenul de roire a familiilor tinere, proaspăt căsătorite, originare din Corlăteşti, cărora părinţii le-au dat ca zestre, conform tradiţiei, terenuri gata parcelate de primăria de atunci pentru locuri de casă. Astfel, în anul 1930 în Dâmbu locuiau peste 200 de persoane. Ulterior, după încetarea celui de-al doilea război mondial, din ce în ce mai mulţi locuitori îşi construiesc locuinţe, apoi restul parcelelor sunt vândute treptat, în anii ’60, când regimul comunist condus de Nicolae Ceauşescu interzice cetăţenilor deţinerea mai multor proprietăţi. Astfel, pe măsură ce se dezvoltă industria în Ploieşti şi creşte cererea de forţă de muncă, numeroşi salariaţi din comunele Ciorani, Drăgăneşti sau din sate ca Răduleşti, Hătcărău, Zănoaga au cumpărat aceste loturi de teren, pentru o navetă mai lesnicioasă spre locurile de muncă.
Denumirea de cartier se datorează faptului că a fost considerat tot timpul o anexă a Corlăteştiului, era foarte mic atât ca populaţie cât şi ca întindere şi nu avea nici şcoală, dispensar sau biserică proprie, iar numele provine de la situarea sa în apropierea malului stâng al Dâmbului.
A suferit enorm din cauza raidurilor aviaţiei americane din timpul războiului, când au fost spulberate numeroase case , au fost secerate vieţi omeneşti nevinovate, au fost distruse familii. Chiar şi astăzi, după atâta vreme, mai pot fi observate urmele gropilor de bombe prin curţile localnicilor sau pe malul pârâului Dâmbu, alături de ruinele unor cazemate germane.
După anul 1990, are loc o nouă mutaţie în înfăţişarea cartierului şi anume crearea de noi locuri de case prin concesionarea unor suprafeţe mai mici de teren agricol din extravilan în intravilan, suprafeţe care despărţeau satul Corlăteşti de cartierul Dâmbu, cu o suprafaţă totală de 3,8 ha. În prezent sunt ocupate cu construcţii noi, moderne, aparţinând aproape toate unor familii tinere din Corlăteşti. Astfel, se remarcă tendinţa de unificare treptată a satului cu cartierul.