Măriuța Râfoveanca

         Măriuța Râfoveanca este una dintre cele mai fascinante figuri feminine din istoria filantropiei prahovene. Deși numele ei este rostit zilnic în rugăciunile de la Mănăstirea Ghighiu, puțini cunosc povestea femeii puternice care a transformat o moșie boierească într-un „Izvor al Tămăduirii”.

            Măriuța Râfoveanca (uneori menționată ca Uța Răfoveanca) a rămas în istoria Prahovei și a monahismului românesc drept o figură de o generozitate și o credință ieșite din comun. Fiica vistiernicului Ianache și a soției sale Ancuța (menționată și ca Ana sau Anastasia) donează în anul 1817 terenul aflat în apropierea Ploieștiului (o zonă cu păduri și izvoare tămăduitoare) și o sumă de bani către monahul Agapie și ucenicii săi, veniți de la mânăstirea Cernica, pentru a ridica un schit. Primele construcții au fost modeste, adaptate vremurilor: o biserică mică din lemn și câteva chilii de chirpici și bârne, înconjurate de o pădure de stejari seculară. Pământul donat de Măriuța era parțial acoperit de Codrii Vlăsiei. Se spune că ea însăși a ales locul deoarece acolo susura un izvor curat, cel care astăzi este faimosul izvor tămăduitor de la Ghighiu.

            Gestul Măriuței nu a fost unul izolat. Întreaga sa familie a susținut ulterior ridicarea primei biserici din lemn (sfințită în 1817) și, mai târziu, ridicarea bisericii mari din piatră (între 1858-1866). În toate documentele vechi de ctitorie, numele familiei Râfoveanca apare la loc de cinste, alături de cel al domnitorilor și episcopilor vremii.

            După ce au înzestrat noul lăcaș de cult cu moșii și clăcași, asigurându-i stabilitatea economică, ambele femei au renunțat la viața lumească și la statutul lor social de boieroaice. Ele au îmbrăcat haina monahală chiar în schitul pe care l-au ctitorit, devenind monahile Mavra și Atanasia

            Ele au rămas la mănăstire până la sfârșitul zilelor, trăind în rugăciune și smerenie. Ca recunoștință pentru jertfa lor, ambele au fost înmormântate în incinta Mănăstirii Ghighiu, acolo unde își dorm somnul de veci și astăzi, fiind cinstite ca principalele ctitore ale așezământului, în memoria lor lăcașul fiind transformat în mânăstire de maici în anul 1952.